„Pe podiumul de concert, cunoaşterea nu este suficientă. Ai nevoie de conexiunea cu Spiritul.“ Interviu cu dirijorul Jin Wang
Cu un destin demn de scenariul unui film, dirijorul Jin Wang este nu doar un muzician rafinat ci şi o personalitate interesantă. A plecat din China în 1986, a continuat studiile la Academia de Muzică din Viena şi în scurt timp a câştigat mai multe premii internaţionale. În ultimii ani s-a dedicat şi compoziţiei, fiind autorul unor lucrări simfonice şi vocal-simfonice în care tradiţionalul şi modernul sunt prezente deopotrivă.
Jin Wang: Sunt surprins să aflu că sunt primul dirijor afectat de criză. Am avut de-a lungul vieţii tot felul de “premiere“: sunt primul dirijor de origine chineză care a câştigat opt competiţii internaţionale, sunt primul dirijor asiatic care a fost profesor la Stockholm Royal Academy of Music şi primul dirijor de origine chineză are a fost Director General Muzical în Germania. Deci sunt multe lucruri pe care pe care le-am făcut în premieră. Şi iată încă una: primul dirijor căruia i se întrerupe activitatea din cauza virusului. Desigur că suntem foarte trişti, mai ales că apucaserăm să facem două repetiţii. Concertul care a fost anulat trebuia să fie unul special: comemorarea a 100 de ani de la moartea lui Max Bruch, deci era un concert special şi de foarte mult timp nu a mai cântat nimeni simfoniile lui. Toată lumea îi ştie concertele pentru vioară, deci suntem foarte trişti.
Dar pe de altă parte, acum avem dintr-o dată timp să gândim, să ne relaxăm şi să ne reorganizăm viaţa. Cred că toată lumea îşi va reorganiza viaţa în timp. Deja din a doua săptămână după întoarcerea de la Bucureşti am început un stil de viaţă mult mai disciplinat. În fiecare dimineaţă citesc şi scriu pentru teza de doctorat pentru 5-6 ore, apoi pentru 2-3 ore lucrez să termin cea de a treia simfonie şi uneori studiez la vioară. Dacă mai am energie, lucrez puţin în grădină. Viaţa acum nu este chiar atât de rea. Avem timp să cugetăm asupra muzicii, asupra vieţii, timp să regândim munca pe care o facem. Criza poate fi un nou început.
Zilele trecute am ascultat un concert dirijat de Bernstein şi mi-am dat seama totuşi cât demult îmi lipsesc orchestra simfonică, muzica şi sălile de concert. Pentru un muzician profesionist, pauza prea lungă este foarte dăunătoare şi este dureros să stai mult timp departe de public.
În sala de concert, nu mergi doar pentru a asculta muzică, ci participi la o ceremonie
C.D. Multe instituţii de cultură încearcă noi moduri de a ajunge la public pentru a-i oferi acestuia hrana spirituală fie şi online. Găsiţi eficient acest mod de comunicare? Credeţi că viitorul muzicii va fi mai mult în zona digitală decât în cea live şi colectivă?
J.W. Pe de o parte cred că viitorul va fi din ce în ce mai avansat tehnologic şi lumea din ce în ce mai informatizată, mai digitalizată, din ce în ce mai mult controlată de computere şi aplicaţii. Dar pe de altă parte nu este posibil să trăieşti doar în zona virtuală. Cred că muzica live în sala de concert este foarte importantă. Oamenii nu vin la un concert doar pentru a asculta muzică. La un concert ai o sală, ai o anumită ambianţă, ai socializarea şi felul în care se desfăşoară concertul este de fapt o ceremonie la care ai privilegiul să participi. Toate aceste elemente nu pot fi reproduse de tehnologie. Dacă toată lumea stă acasă şi ascultă muzică pe internet, oamenii se vor simţi foarte singuri. Viaţa socială este importantă. Poţi să stai izolat o lună, două. Chiar si Steve Jobs în clădirea pe care a conceput-o pentru Pixar, a creat un spaţiu în care oamenii să se poată întâlni. Şi în toată clădirea, dorea să fie doar două băi, una pentru femei, una pentru bărbaţi, pentru ca oamenii să fie obligaţi să interacţioneze. El a înţeles cât de important este ca oamenii să se întâlnească.
C.D. Cum a reacţionat societatea austriacă la epidemie şi cum se adaptează lumea muzicală de acolo?
J.W. Situaţia este foarte diferită de la caz la caz. Oamenii s-au trezit că dintr-o dată trebuie să stea în casă. Sunt şi artişti care primesc salariu şi stau acasă, deci au un fel de vacanţă. Tinerii, de exemplu, se bucură că nu mai merg la şcoală Dar acum s-au plictisit şi li s-a făcut dor de şcoală şi de prieteni. Le lipseşte comunitatea. Dar pentru artiştii freelanceri, aşa cum sunt şi eu, este greu, pentru că noi depindem de contracte şi acum nu putem lucra. Am rămas fără venituri.
Altfel, societatea este foarte disciplinată şi regulile sunt foarte stricte. Acum câteva zile am avut nevoie să rezolv ceva la bancă şi s-a întâmplat să nu am mască la mine, aşa că nu am fost lăsat să intru. La intrarea în supermarket găseşti însă măşti gratuite şi spray dezinfectant. Lumea respectă distanţele în spaţiile închise, e foarte politicoasă şi nu se înghesuie.
C.D. Sunteţi un artist născut în China într-o familie de muzicieni şi din 1986 locuiţi în Austria. Universul dumneavoastră spiritual este ancorat în tradiţiile antice asiatice dar conţine şi elemente europene. Unde vă simţiţi de fapt „acasă“? Este ceva ce lipseşte în una din aceste lumi atât de diferite?
J.W. Acesta este un subiect foarte complex. Aş putea scrie o carte despre asta. Îmi vine în minte ce a spus Gustav Mahler: „sunt de trei ori un om al nimănui: originar din Boemia printre austrieci, austriac printre germani şi evreu pentru toată lumea. Peste tot un intrus, niciodată binevenit.“.
Din fericire lumea s-a schimbat şi mă simt acasă oriunde: şi în Viena, şi în România şi în America. Nu contează de unde vii. Contează unde ai prieteni.
Cultura chineză are rădăcini foarte vechi, iar formarea mea include principii confucianiste, filosofia lui Lao Tse, taoismul, care face trimitere la apropierea omului de natură şi învăţături buddhiste. Cunoaşterea aceasta o am de la tatăl meu. Credem în reîncarnare şi că orice faptă bună sau rea din această viaţă va primi răsplata în viaţa viitoare. De asta nu putem face rău nici măcar unui animal, pentru că în viaţa viitoare credem că ne vom reîncarna în acel animal. Pe de altă parte, mama a locuit într-o colonie germană şi mergea la biserica evanghelică. Mai târziu, când familia mea s-a mutat în Los Angeles, tatăl meu a aderat la creştinismul catolic. Mă simt inspirat de ambele lumi: atât de gândirea morală a buddhismului şi speranţa într-o viaţă viitoare mai bună dar şi ideea de Paradis şi de Mântuire a Creştinismului. Pot vedea viaţa din mai multe perspective şi asta face lucrurile mai clare şi le dă mai mult sens. Fiecare cultură are limitele ei şi a te situa în aceste limite poate duce la îngustarea viziunii, la fanatism şi conflicte.
Lumea are nevoie să îşi regândească priorităţile şi are nevoie de credinţă.
C.D: Aţi fost dirijor principal la Komische Oper Berlin şi director la opera din Würzburg. Aţi lucrat cu numeroase orchestre simfonice de pe trei continente. De mulţi ani sunteţi guest-star al mai multor orchestre din România. Cât de diferit este modul românilor de a face muzică şi ce vă face să reveniţi aici cu plăcere?
J.W.: Vin de foarte mult timp în România. Era în perioada în care eram student la Viena când am fost în Braşov, unde am câştigat un concurs internaţional de dirijat. Acolo a fost şi prima mea colaborare cu o orchestră românească, cred că în 1991. A urmat în anul următor colaborarea cu Orchestra Naţională Radio şi apoi cu Filarmonica „George Enescu”, cu care deja lucrez de 17 ani. Sunt fericit şi recunoscător pentru această colaborare. Am abordat un repertoriu imens cu ambele orchestre, Am făcut integrala simfoniilor de Mahler în Bucureşti. Pe vremea când am început să dirijez Mahler la Radio, publicul nu era foarte interesat în această muzică, deci sala de concert nu era plină. Mahler nu era un compozitor prea des programat pe vremea aceea. Însă la acele concerte veneau profesorii de la Conservator! Orchestra şi corul erau pe atunci imense şi asta ne-a ajutat să punem în scenă Simfonia a II-a şi chiar Simfonia a VIII-a de Mahler. Cu Filarmonica am făcut Simfonia a III-a, Simfonia a V-a, Das Lied von der Erde etc
În acelaşi timp, am început să explorez şi alte orchestre româneşti. Orchestra din Târgu Mureş este specială. Din păcate este foarte greu de ajuns acolo. Când am lucrat prima dată cu ei, am mers cu trenul aproape toată ziua. A fost teribil drumul acela. Între timp am descoperit varianta cu avionul până la Cluj şi apoi cu maşina. Îmi place foarte mult oraşul pentru cetatea medievală de acolo. Citisem în romane despre fortăreţe şi dintr-o dată să văd o fortăreaţă chiar în faţa mea…este un sentiment special. Au şi o sală de concerte foarte frumoasă şi cu acustică foarte bună. Orchestra este foarte bună şi foarte disciplinată. Anul trecut am dirijat acolo Debussy La Mer şi Ravel La valse în acelaşi concert. Sunt două lucrări foarte dificile şi am reuşit să le facem foarte bine cu doar trei repetiţii!
Muzicienii români sunt foarte talentaţi şi au o formare solidă. În special instrumentiştii de la instrumentele cu corzi. Românii sunt remarcabili pentru pasiunea cu care cântă în concerte.
C. D. Înainte de criză, eraţi în pregătiri pentru o nouă premieră a unei compoziţii proprii. Despre ce este vorba?
J.W.: Trebuia să avem în iunie premiera celei de a treia simfonii. Iniţial, managerul dorea să cântăm cea de a doua simfonie şi am dorit să termin ultima mişcare. Şi rescriind-o, a devenit atât de mare încât acum este o piesă de sine stătătoare. Subiectul este Salvarea, dar dacă folosesc acest termen, se face trimitere automat la ideea creştină despre Mântuire. Însă este mai mult de atât. Este un amestec de idei derivate din credinţa buddhistă despre renaştere şi mântuirea catolică. Este despre dezastru, o calamitate precum un tsunami, un cutremur sau poate o bombă atomică, poate chiar această pandemie, de ce nu? Iar oamenii sunt disperaţi şi se roagă la Dumnezeu folosind diferite limbi, scripturi şi muzici. Deci în această simfonie nouă folosesc foarte mult rugăciunile buddhiste, catolice, evreieşti şi ortodoxe şi dintr-o dată acest dezastru uneşte oamenii. În timp ce lucram, la această compoziţie, ea a devenit o simfonie-cantată, aşa că am scris eu însumi prima versiune în limba chineză, iar cea de a doua este în engleză. Construcţia este cu soprană şi bas-bariton solo, cor academic şi cor de copii. Trebuia să avem premiera în Târgu Mureş în iunie, la festivalul din Varna în iulie şi în decembrie la Musikverein în Viena. Din cauza virusului, proiectul s-a oprit şi am întrerupt şi eu lucrul la simfonie pentru că trebuie să-mi termin teza de doctorat. Însă voi continua să lucrez la ea, pentru că subiectul este foarte actual cu această pandemie, iar lumea are nevoie să îşi regândească priorităţile şi are nevoie de credinţă.
C.D. Sunteţi directorul unui concurs internaţional de dirijat şi al unui masterclass. Se va desfăşura online sau offline?
J.W. Suntem în impas cu organizarea concursului. O lecţie de dirijat poate este posibilă online, dar un concurs cu orchestră nu se poate face daca dirijorii nu sunt in faţa orchestrei. Acest tip de masterclass este cel mai scump în lumea muzicală. Pentru un masterclass de vioară sau de canto, ai un singur profesor şi 30 de studenţi. La dirijat, este invers. Ai o orchestra de 50—60 de muzicieni şi doar 10 dirijori, ceea ce face lucrurile foarte scumpe şi complicate. Mulţumită colaborării cu Orchestra Simfonică Bucureşti s-a putut realiza până în prezent, dar în acest an s-ar putea să nu reuşim. Daca studenţii nu pot călători şi oamenii nu pot lucra împreună, este foarte dificil.
C. D. Fiindcă am discutat despre diferenţele culturale dintre Asia şi Europa, zilele acestea a trebuit să vorbesc prin intermediul unei înregistrări pentru o audienţă majoritar indiană despre muzica clasică europeană, despre orchestră şi despre rolul dirijorului. Tot ce ştim însă despre dirijor este că ştie foarte bine muzica şi lucrează intens, iar când apare în faţa orchestrei, trebuie să fie muzica. Desigur, nu mulţi reuşesc asta. Pot face totul corect gestual şi totuşi să nu se întâmple nimic.
J.W. De-a lungul timpului am realizat că în procesul de a face muzică, pe scenă, cele mai bune concerte le-am făcut într-o stare specială, într-un un fel de transă, un fel de conexiune cu Dumnezeu. Nu ştiu numele acestei stări şi al acestei conştiinţe. Eu spun că este Dumnezeu, dar poate alţii o numesc altfel. Este un fel aparte de conexiune pentru că, de fapt, niciodată nu ştim exact cât de lungă este o fermata, sau când e momentul să începi următoarea secţiune. Toate aceste mici decizii pe care le facem într-un timp foarte scurt nu sunt despre control şi cunoaştere. Este vorba poate de subconştient, sau despre conexiunea cu Spiritul. Cred că artişti ca da Vinci sau Mahler, toţi au avut această experienţă. Cred că acesta este secretul. Unii artişti au conexiunea, alţii nu. În concert suntem uneori atât de mult cufundaţi în stare de transă, ceea ce ne determină să facem lucrurile într-un alt mod, iar publicul o simte de asemenea. Alteori suntem dezamăgiţi pentru că nu ajungem la acel nivel. Dar cu toată umilinţa spun că nu este realizarea mea personală, ci este această conexiune. Spiritul dă acest aşa numit talent sau sensul muzical şi văd asta din ce în ce mai mult, de când predau tinerilor dirijori, pe care i-am presat foarte mult să înveţe. Cu timpul, am realizat un lucru: cunoaşterea îţi conferă doar o parte din succes. Trebuie să ai şi cealaltă parte dată de Dumnezeu, sau de Spiritul tău, sau de natură în momentul potrivit, când eşti pe podiumul de concert. Asta este uimitor! Trebuie să respectăm această parte şi să o învăţam.
Interviu publicat pe platforma Adevarul.ro
Comentarii